La munte- locul unde simti ca traiesti

  Ti s-a intamplat vreodata sa treaca viata pe langa tine, sa regreti acest lucru dar totusi sa nu faci nimic in priviinta asta? Ti s-a intamplat vreodata sa visezi cu ochii deschisi dar sa nu iei nici o decizie iar apoi sa regreti? Ti s-a intamplat vreodata sa-ti planifici timp pentru hobby-urile tale dar apoi sa renunti la ele in favoarea unor lucruri mai importante? Mie da. Mi se intampla frecvent.

Convingerile noastre limitative, fricile, ne tin pe loc “pentru ca e caldut, suntem intr-un loc familiar, nimic rau nu ni se poate intampla”.  Ne tin departe de esecuri,  de respingeri, dar ne iau si sansa de a trai, in sensul adevarat al cuvantului. In scurt timp obosim, ne simtim neimportanti, suntem tristi, desi practic, nu am facut nimic nou. Eu, cand incep sa simt toate aceste simptome, stiu ca trebuie sa schimb ceva, sa ies din zona de confort. Nu ma mai ajuta metodele clasice de relaxare (ascultat muzica, mers prin parc, imbratisat un copac).

Acum 2 saptamani am inceput sa simt ca trebuie sa fac ceva nou, sa mai demontez un mit. Eram la masterul de NLP. Intr-unul din exercitiile pe care le faceam, am primit intrebarea: ce vrei sa faci. Fara nici cea mai mica sovaiala am zis: sa merg la munte. „Dar ce te impiedica sa faci acest lucru?” am fost intrebata.  M-am gandit putin si mi-am dat seama ca nu ma impiedica nimeni sa fac acest lucru, dar nu puteam sa iau decizia de a pleca propriu zis pentru ca nu voiam sa plec singura.

Obiectivul meu nu era sa plec la munte si sa ma plimb prin oras, exact cum as fi facut si in Bucuresti, ci sa urc pe munti, in locuri salbatice, sa observ frumusetile naturii, sa-mi depasesc frica de necunoscut, sa merg pe marginea prapastiilor, sa simt adrenalina, sa traiesc. Voiam ceva nou. Am lansat dorinta mea in univers. Nu aveam nici un plan propriu zis.

Stii ca se spune ca daca iti doresti suficient de mult un lucru s-ar putea sa se indeplineasca? Sau ca …. Fii atent la ce iti doresti ca s-ar putea sa si primesti? Asa s-a intamplat si la mine. La cateva zile un prieten, care din intamplare organizeaza si excursii montane, a anuntat pe grup ca vrea a doua zi sa faca turul Jepilor,  intreband daca sunt persoane care vor sa-l insoteasca.

Ce ziceam eu mai devreme de fricile adanc inradacinate? In loc sa raspund: “eu, eu….cand e plecarea?”, ma trezesc sa-mi pun piedici….”as merge, dar…..nu e greu traseul?….Stii, eu nu am urcat pe munte propriu zis de vreo 2 ani, si nici atunci nu am fost pe trasee grele”…. Gandindu-ma si mai bine mi-am dat seama ca aveam si 3 chestii planificate pentru a doua zi. Doamne, cum stim noi sa ne autosabotam!

Am aflat ca nu e printre cele mai usoare trasee, ci, din contra, e un traseu tehnic care necesita multa atentie si este foarte important sa sa fii echipat corespunzator. In acelasi timp in veni in minte emotia pe care am simtit-o atunci cand am aflat de plecarea la munte. Mi-am amintit de obiectivul meu si de ce anume ma tinea in loc. Mi-am amintit de emotia din timpul cursului.  M-am gandit: “Care este cel mai rau lucru care s-ar putea intampla? Dar care este cel mai bun lucru care ar putea deveni posibil?”. Si am decis: plec la munte. Era din scurt. Pentru prima data in viata am anulat 3 chestii pe care le aveam programate pentru a doua zi.

Ce bine este sa reusesti sa te pui, macar din cand in cand, pe primul loc, si sa iei in calcul ideea ca ai dreptul de a te razgandi, ai dreptul de a anula niste chestii stabilite inainte.

Poate te intrebi cum a fost si daca a meritat sa iau aceasta decizie. Hai sa-ti povestesc pe scurt: fix cand incepe traseul gasesti o pancarda pe care scrie ca vei intra in padure, pe teritoriul ursilor, si ca o faci pe raspunderea ta. Traseul este interzis a fi facut iarna. Incurajator nu? Cand ai un obiectiv clar stabilit, cand stii ca ai langa tine prieteni pe care te poti baza oricand, cand esti indragostita de natura totul pare mult mai usor.

As minti daca nu as spune ca nu au fost si momente grele, cand chiar nu aveam nici o idee cum merg mai departe pentru ca traseul era mult prea abrupt, pe marginea prapastiei, cand am obosit si ma plangeam intr-una (na, femeile)😊 dar peisajul de povesti, aerul curat, sentimentul puternic de fericire ca mi s-a oferit sansa de a cunoaste acele frumuseti ale naturii, sentimentul de reusita pe care il ai cand ajungi pe varf, m-au convins ca acesta este inceputul unei sincere prietenii cu muntele. Se zice ca turul Jepilor este un traseu de initiere. Ori incepi sa urasti muntele, ori te indragostesti de el si visezi zi si noapte la trasee montane. Eu m-am indragostit de munte. Thanks, Edgar, pentru aceasta experienta minunata!

Ce am descoperit:  daca vreau ceva cu adevarat, tine de mine ca sa se indeplineasca; nu renunt asa de usor cum credeam, depinde  doar de cat de mult suflet pun in acel lucru;  pot face orice imi doresc, trebuie doar sa-mi dau voie, sa  am curajul sa iau frica de manuta si sa pornesc cu ea la drum .

PS: Ce trasee montane v-au ramas la suflet? Recomandari? Cine mai vrea sa mearga pe munte in viitorul apropiat?   

Add A Comment