Despre mine….dorinte, regrete…planuri de viitor

Acum 2 zile am citit un articol tare fain , dar care m-a dat rau peste cap. M-a facut sa-mi pun muuulte intrebari. Intrebari care au continuat si ieri, si azi. In articol era vorba despre povestea celor de la HaiHui in 2, cei care au blogul acela minunat de calatorii. Doua persoane care au simtit nevoia unei vacante prelungite, au simtit nevoia sa se bucure de viata, acum, cat sunt tineri, fara sa conteze parerea celor din jur .

Intotdeauna am zis ca imi iau si eu 1 an sabatic, am admirat intotdeauna pe cei care au facut acest pas, dar…..am ramas la stadiul acesta☹ Intotdeauna am “aruncat” aceasta idee sotului, dar, daca el nu simtea nevoia, eu ma resemnam….si gaseam scuze…. Dar problema nu era la el. Era la mine. Nimeni nu ma tinea legata de maini si de picioare, nimeni nu ma oprea sa ma duc la birou sa scriu o cerere de concediu neplatita, pentru 1 an de zile. Sau pentru orice alta perioada. Mai mult decat atat, eu eram cea care ziceam “ce zice seful daca imi iau concediu 2 sapt, si nu 1”, de parca mi-a construit cineva vreodata statuie in fata firmei.

Noi am fost crescuti cu gandirea ca, dupa ce te casatoresti, te asezi la casa ta, iti iei un job stabil, faci un copil, si…..te bucuri de bucuria lui. Altceva? Oare nu ar trebui si noi sa traim in continuare? Sa ne oferim mici placeri? Aceasta gandire este adanc inradacinata in subconstient, cel putin la mine cam asa a fost.

In ultimul timp am lasat sa se vada doar partea pozitiva a mea, m-am “laudat” doar cu ce mi s-a intamplat bun. Nu am facut asta intentionat, ci doar am vrut sa cred ca sunt 100% fericita, 100% implinita. In realitate, nu se poate intampla acest lucru. Doar suntem oameni, nu roboti, si, mai mult decat atat, nu traim intr-o lume de poveste. Nici pe departe.

Cum iti spuneam, totul a pornit de la acel articol. Au iesit la iveala niste regrete de care eu uitasem. Se pare ca am bagat sub pres niste dorinte importante ale mele, m-am prefacut ca nu exista. Intotdeauna am vrut sa calatoresc. Mult. Asa am fost crescuta. Eu si familia mea, in fiecare an, mergeam cel putin cate 3 saptamani sa vizitam alte tari, alte civilizatii. Mergeam mult cu masina, mancam din supermarket-uri pentru ca era mai ieftin, si vizitam de la 8 dimineata pana la 10 seara, incontinuu. Atunci uram acest stil de viata. Voiam si eu sa stau in vacante cu prietenii, sa mananc acasa mancare gatita, sa dorm pana tarziu, sa……copilaresc.

Cand am ajuns la facultate, am aflat de programul Work and Travel. Am incercat sa inteleg acest concept. Pe de-o parte imi doream atat de mult sa ma inscriu, sa muncesc si sa calatoresc singura, sa-mi fac propiile mele traseee, sa fiu independenta, sa-mi demonstrez ca pot, ca valorez ceva.  Pe cealalta parte, imi era frica de ce vor spune ai mei. Intotdeauna au fost mai protectivi cu mine, eram aproape sigura ca, desi era vorba si de calatorii, raspunsul va fi nu, tocmai pentru ca plecam singura, departe, intr-o tara noua. Mi-amintesc si acum cum am spus-o, am lasat sa se inteleaga ca trebuie sa fii nebun sa mergi intr-o experienta de genul acela.

Cum putea sa fie raspunsul? Nici macar nu putea fi vorba de un raspuns, mai mult a fost o aprobare: viata este lunga si ai timp sa calatoresti, nu esti obligat sa incepi pe cont propriu, in acest fel.

Mi-ar fi placut mult sa intru in acea aventura. Aveam nevoie de  ea. Dar nu am recunoscut. Nu am cerut sa plec. M-am resemnat, asa cum am facut o viata intreaga. Dupa ce am nascut, am simtit nevoia sa fac o schimbare, in viata mea. Sa fiu un exemplu pentru fetita mea.  Voiam macar sa am un job care imi place, ca doar oricum, cea mai mare parte din viata o petrecem muncind. E adevarat, acum, din acest punct de vedere, sunt fericita.

De 7 ani de zile nu ma mai duc la “scarbici”. Imi fac programul dupa propriul plac, ma umplu cu energie de la oamenii frumosi cu care interactionez in fiecare zi. Ce ti-ai putea dori mai mult? Asa ma intrebam si eu pana acum 2 zile. Acum, am un raspuns. Vreau sa am o perioada de respiro. Sa ma bucur de viata, fara sa-mi fac griji cum ma promovez, fara sa caut noi proiecte in care sa intru, vreau sa nu mai fiu pe fuga. Vreau sa ma bucur 100% de prezent. Vreau sa-mi iau acel an sabatic pe care mi l-am dorit intotdeauna. Vreau sa mi-l dedic mie, hobbyuri-lor mele.

Imi doresc sa calatoresc mai mult. Imi doresc sa petrec mai mult timp de calitate cu fetita mea. Imi doresc sa-mi ofer timp mie. Imi doresc sa invat sa cant la pian.  Intotdeauna am fugit in toate partile sa fac de toate, pentru toti. Ca doar pot. E adevarat, imi place sa ofer. Fac asta din tot sufletul. Dar nu am invatat sa cer.

Poate ca in subconstientul meu consider ca nu merit sa primesc. Nu am invatat sa-mi ofer lucruri care pentru mine conteaza mult. Gasesc scuze pentru orice, daca e vorba de mine. Daca e vorba de altii, fac tot ce-mi sta in putinta si chiar un pic mai mult sa se intample.

Anul 2019 va fi anul reinventarii mele pe plan personal. Nu voi da cu piciorul la tot ce-am construit, in nici un caz. Dar ma bucur ca m-am impacat cu mine. Si am simtit nevoia sa-ti spun si tie. E normal sa gresim. Dar nu e normal sa ascundem sub pres dorinte de-o viata si sa ne prefacem ca nu au existat.

Add A Comment